Cand totul a-nceput o emoţie-n adanc am simţit
Credeam cu tărie ca-n curand se va fi ispravit
Degeaba spus-am ce-a fost, ca n-a mai contat
Si-ncetul cu-ncetul o teama in suflet s-a infiripat.
Cand auzit-am cum poate-acuza cel de jos
El care se crede mai sus decat Cel de Sus,
Un sentiment de frica mi-apare deodat
Speranta imi scade firav, in'nabusirea unui oftat.
Si-nserile lungi cand astept sa vin-o minune
Ma vad ratacit si simt disperarea cum vine,
Nu vad inainte decat un zid, intuneric cu ceata.
Cazut intr-o grota, pe-o insula pustie de gheata.
Si-n mijlocul ei izolat si făr'de lumina
Nu las nicidecum disperarea sa vina,
La deznădejde refuz cu tărie sa ma gandesc
Ca-mi poate fi dat vreodata sa pot s-o traiesc.
O randunica obosita coboara zglobie in cea grota
Deschide tremurand pliscul si lasa sa cada o notă,
Nu e salvarea mea din grota rece si-ntunecată
Ci evadarea din mine spre cum voi fi altadată.
In primele 4 strofe am vrut sa evidentiez in vers succesiunea intensitatii trairilor prin care poate trece un om in situatii catastrofice, unice sau pentru unii chiar ultimele din viata: emotie, teama, frica, disperare, deznadejde.
Desigur ca situatia mea nu le-a atins pe ultimele 2, ceea ce se desprinde si din poezie.
Apoi, dupa primele patru strofe ma intorc din sfera tematicii generale a descrierii evolutiei treptate succesive a unei categorii de trairi nestraina mie, pentru ca in a V-a strofa sa ma limitez scurt, comprimat la sustinerea de care ma bucur din partea celor dragi.
Credeam cu tărie ca-n curand se va fi ispravit
Degeaba spus-am ce-a fost, ca n-a mai contat
Si-ncetul cu-ncetul o teama in suflet s-a infiripat.
Cand auzit-am cum poate-acuza cel de jos
El care se crede mai sus decat Cel de Sus,
Un sentiment de frica mi-apare deodat
Speranta imi scade firav, in'nabusirea unui oftat.
Si-nserile lungi cand astept sa vin-o minune
Ma vad ratacit si simt disperarea cum vine,
Nu vad inainte decat un zid, intuneric cu ceata.
Cazut intr-o grota, pe-o insula pustie de gheata.
Si-n mijlocul ei izolat si făr'de lumina
Nu las nicidecum disperarea sa vina,
La deznădejde refuz cu tărie sa ma gandesc
Ca-mi poate fi dat vreodata sa pot s-o traiesc.
O randunica obosita coboara zglobie in cea grota
Deschide tremurand pliscul si lasa sa cada o notă,
Nu e salvarea mea din grota rece si-ntunecată
Ci evadarea din mine spre cum voi fi altadată.
In primele 4 strofe am vrut sa evidentiez in vers succesiunea intensitatii trairilor prin care poate trece un om in situatii catastrofice, unice sau pentru unii chiar ultimele din viata: emotie, teama, frica, disperare, deznadejde.
Desigur ca situatia mea nu le-a atins pe ultimele 2, ceea ce se desprinde si din poezie.
Apoi, dupa primele patru strofe ma intorc din sfera tematicii generale a descrierii evolutiei treptate succesive a unei categorii de trairi nestraina mie, pentru ca in a V-a strofa sa ma limitez scurt, comprimat la sustinerea de care ma bucur din partea celor dragi.
